Strălucirea sufletului și...frica
Și of, frica asta...
De atâtea ori am rămas blocată, pironită în loc, izbindu-mă mai încontinuu de aceeași încercare, dintr-un singur motiv: de frică.
Eu văd lucrurile cam așa; știi cum, în natură, buruienile îngreunează procesul de creștere al florilor? Sau cum acestea urâțesc împrejurimile? Cam așa privesc eu frica. Ca o buruiană care, odată ce prinde rădăcini în sufletul nostru, crește, prinde între spinii ei fiecare parte frumoasă, și uite așa se înnorează întregul suflet. Și ajungem să ne pierdem „strălucirea”. Asta doar pentru că odată, cumva, am lăsat frica să fie mai puternică decât credința și lumina noastră.
Și așa, ajungem să ne temem; ne e frică de oameni, de păreri; există o parte a noastră, a fiecăruia care dorește acceptare, să simtă că aparține undeva. Însă de atâtea ori, cel puțin în viața mea de până acum, am plătit prețul acceptării mult prea scump. Pentru că uneori, simțim chiar și când nu este cazul, că trebuie schimbat ceva la noi. Că așa cum suntem, oamenii nu ne vor accepta. Ne schimbăm vocabularul, înfățișarea, reacțiile, de dragul acceptării. Din cauza fricii de a nu stârni părerile, uneori aspre, ale celorlalți. Așa că scoatem la iveală „omul universal”, cel pe care știm că îl vor aprecia cu toții..și încercăm să luptăm cu frica de oameni, prin a crea o variantă a noastră care să mulțumească fiecare persoană din jurul nostru. Devenim așa... un „cameleon social”.
Dăm cu nasul de dezamăgire; trecem printr-o situație care.. ne frânge inima. Și așa se naște frica de a simți; mă tem să nu pățesc la fel, așa că devin, de data asta un „melc emoțional”. Cu alte cuvinte mă închid în carapacea mea la fiecare semn de sentiment. Că-i mult mai ușor să nu simți nimic decât să simți prea mult. Și ridicăm ziduri peste ziduri în fața inimii noastre, să ne păzim, să ne ascundem bine de tot.
Cea mai groaznică variantă a fricii este cea care vine mână în mână cu fraza „dar oare...chiar contez?”. Nu contează față de cine ne punem această întrebare. Că e vorba de Dumnezeu, că e vorba de persoane apropiate din viața noastră, ea rămâne la fel de înfricoșătoare. Ne e frică să nu fim uitați. Îndoiala cu privire la cât de importanți suntem pentru cineva se transformă încet, încet în frica de a nu fi lăsat de o parte. De a nu fi uitat. Când Dumnezeu tace și rugăciunile noastre par că nu mai ajung până la El, lăsăm frica de a nu fi uitați de El să ne cuprindă. Greșim poate atât de des încât ajungem să ne întrebăm dacă nu cumva ni s-au scurs șansele înaintea Lui. Și aceste gânduri manipulate de cel rău prin intermediul fricii ajung atât de ușor la noi.
Și sufletul nostru devine așa... de un gri spălăcit. Pentru că lăsăm frica să ne otrăvească cu veninul ei. Și nu mai strălucim cum o făceam odată. Sau dacă strălucim, o facem așa cumva...timid, departe de privirile celorlalți.
Un suflet tare drag mie m-a învățat ce înseamnă de fapt a străluci în ciuda fricii. E genul de suflet care, indiferent de cât de greu e sau cât de dureros e drumul pe care se află, nu își pierde din culoare. Pentru ea, fiecare lucru greu e și un lucru frumos în același timp. Pentru ea, defectele celor din jurul ei sunt motive în plus pentru a-i iubi. Ea m-a învățat că un antidot pentru frică...e speranța.
Cineva mi-a spus odată că, indiferent de ceea ce ar putea crede ceilalți despre tine, cel mai mult contează ce crezi tu despre tine. Am învățat că niciodată nu voi fi împlinită cu ceea ce sunt dacă voi căuta mereu să împlinesc ceea ce ceilalți cer de la mine (în mod absurd, deloc constructiv), în loc să împlinesc ceea ce Dumnezeu cere de la mine. Din punctul acesta de vedere antidotul pentru frică este a căuta ceea ce El vrea pentru viața ta.
Nu e niciodată ușor să dobori fricile. Fobia mea principală e cea de înălțimi, așa că de fiecare dată când merg într-o anume drumeție și avem de trecut un anume pod peste râu cumva, inima mea mărește ritmul și cumva, parcă uit să respir. Asta sau respir prea tare. Problema apare în momentul în care mi se încețoșează vederea iar eu trebuie să ajung până la finalul podului. Și până la urmă pericolul mai mare nu este cel al înălțimii, ci devine cel creat de mine. Când nu mai vezi pe unde mergi, tinzi să te împiedici de tot ce îți stă în cale și eventual, în final, să cazi în râu. Așa că, riști să te rănești mult mai mult în timp ce umbli purtând după tine povara fricii, decât atunci când o lași în urmă și pășești mai ușor și mai sigur înainte.
Frica e ceva.. greu. De înțeles, de învins. Pentru că această frică, nu e ca o fobie, pe care o poți vedea și pe care o poți manipula în final. Această frică, e ceva mai adânc, mai greu de văzut, mai greu de atins. Dar nu e imposibil de înfrânt. Opusul fricii este într-adevăr curajul. Dar este și speranța, pacea, bucuria, dragostea. Cultivă acestea în viața ta, iar frica va dispărea încet și sufletul tău își va redobândi în final strălucirea.